O viață întreagă adunată în brazde și garduri, în hambare ridicate din nimic, în dimineți reci și seri cu palmele crăpate. Fiecare bucată de pământ o simțeam ca pe o rană și ca pe o victorie. Tot ce sunt se află aici.
M-am uitat la rândurile de porumb, la urmele de roți pe aleea de pământ, la câinele care dormea lângă șură. Eram obosit până în străfunduri, dar mintea îmi era limpede. Știam că va trebui să pun lucrurile la locul lor, să nu las nimic să se clatine din ceea ce am ridicat cu trudă.
Pe la nouă, o mașină neagră a intrat pe poartă, tăind liniștea dimineții. S-a oprit drept în fața casei, cu motorul toarând scurt, apoi s-a stins.
Din ea a coborât Ion Marinescu, prietenul meu din anii în care încă visam mare. Om ajuns departe, foarte departe. Genul care nu are nevoie să ridice vocea: când rostește ceva, se face tăcere în jur. Purta pe chip acea siguranță liniștită a celor obișnuiți să rezolve lucruri complicate.
— Ai slăbit, a spus, aruncând o privire spre vânătaia de pe obrazul meu.
— Am îmbătrânit, i-am răspuns, dar încă văd limpede.
Am intrat în casă și i-am povestit tot, pas cu pas. Nu l-am menajat pe Radu și nici pe fiica mea. Am pus pe masă fiecare amănunt, fiecare vorbă, fiecare gest care mă apasă. Ion a ascultat fără să mă întrerupă, cu coatele pe genunchi și privirea fixă, așa cum o făcea pe vremuri când căutam împreună soluții imposibile.
O resto si pe aver rig
