Adrian s-a apropiat de mine.
— Iubito, hai să vorbim în privat.
L-am privit lung.
Pentru prima oară de când îl știam, îl vedeam cu adevărat.
Nu era doar un bărbat prins între soție și mamă.
Era un bărbat care îmi ceruse să înghit umilința, doar ca lui să-i fie mai ușor.
— Ce ai fi făcut dacă mama mea te-ar fi tratat așa? am întrebat încet.
N-a avut răspuns.
Pentru că știa.
N-ar fi acceptat niciodată.
Diana și-a încrucișat brațele.
— Pentru Dumnezeu, toată lumea se comportă de parcă l-am furat de la altar.
Mama mea a zâmbit pentru prima dată.
Un zâmbet scurt, trist.
— Nu, doamnă Diana. Dumneavoastră nu l-ați furat astăzi. Îl țineți de ani întregi.
Mulțimea s-a strâns într-o liniște și mai grea.
Până și rudele lui Adrian își coborâseră privirile, evitând să o mai privească.
Am simțit cum ceva greu se rupe în mine.
Și, odată cu ruptura, a venit o claritate tăioasă.
Toate momentele în care Diana decidea pentru noi.
Toate vacanțele amânate pentru că „mama nu se simte bine”.
Toate serile retezate de telefoanele ei dramatice.
Toate dățile când Adrian îmi spunea:
O resto si pe aver rig
