Mireasa încă nu apăruse. Muzica a început încet, ca un semn prin care toți au înțeles că momentul vine.
Toți invitații s-au ridicat. Un foșnet de țesături, un murmur tăiat de așteptare.
Și atunci am văzut-o intrând. Voal lung. Rochie albă. Mers lent, atent, ca și cum fiecare pas ar fi avut greutatea lui.
Pentru o secundă am simțit ceva ciudat. Foarte ciudat. Un fior pe spate, o recunoaștere care nu-și găsea logica.
De parcă o cunoșteam. Dar era imposibil. Absolut imposibil.
Eva mi-a strâns mâna. — Tati… A fost suficient ca să-mi dau seama că și ea simțea ceva neliniștitor în aer.
Nu puteam să respir. Respirația mi se agățase undeva sus, refuzând să coboare.
Mireasa s-a apropiat încet de altar. Andrei zâmbea, deschis, cald, liniștit de prezența ei lângă el.
Apoi a ridicat voalul.
Și lumea mea s-a rupt în două.
Laura.
Vie.
Mi s-a oprit inima pentru o clipă, ca și cum ar fi refuzat adevărul acela imposibil.
Eva m-a privit speriată, cu ochii mari.
— Tati… de ce plângi?
Laura s-a uitat direct la mine. În ochii ei am văzut același șoc, oglindă perfectă a uimii mele.
Fața i s-a scuturat de culoare. A făcut un pas înapoi, ca lovită de o amintire care n-ar fi trebuit să existe.
Andrei s-a încruntat imediat.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
