Era de la Andrei.
Cel mai bun prieten al meu încă din liceu, omul care știa cum arată în interior clădirile pe care încercam să le țin în picioare.
„Frate, mă însor. Fără scuze. Tu și Eva veniți.”
Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. Un zâmbet care nu m-a durut și care a stat acolo mai mult de o clipă.
Andrei fusese lângă mine în cele mai grele momente. Când Laura plecase. Când eram sigur că nu mai am cum să continui. Când învățam noaptea, cu Eva adormită pe piept, încercând să țin totul legat.
Merita să fiu acolo. Să-i fiu aproape măcar pentru o zi în care el începea ceva nou.
Nunta era într-un hotel elegant, lângă Sinaia. Discret, frumos, exact genul de loc în care te simți primit fără să fii privit.
Eva, care avea deja nouă ani, purta o rochiță bleu și vorbea fără pauză în mașină, curioasă despre tot, bucuroasă doar pentru că mergeam undeva împreună.
— Crezi că mireasa e frumoasă?
— Sigur că e.
— Mai frumoasă decât mami?
Întrebarea m-a lovit drept în inimă. Am înghițit aer și am zâmbit, cu blândețea pe care o înveți doar când n-ai de ales.
— Nimeni nu e mai frumos decât mama ta.
Răspunsul a liniștit-o. Eva a rămas privind pe geam, urmărind copacii care alergau înapoi.
Când am ajuns, ceremonia era pe cale să înceapă. Invitații își găseau locurile, șoaptele se stingeau una câte una.
Andrei părea emoționat. Dar fericit. Tocmai felul acela de fericire liniștită care te face să-ți ții umerii drepți.
M-am bucurat pentru el. Sincer, fără invidii, fără umbre.
O resto si pe aver rig
