— Elena, las-o mai moale…
Se întoarse spre el, cu vocea tăiată clar:
— Nu. Tu m-ai lăsat „mai moale” paisprezece ani.
Cuvintele ei au căzut ca o palmă.
Rudele își mutau privirile când la ea, când la Mihai.
Pentru întâia oară, nimeni nu mai râdea.
— Vin acasă ruptă de oboseală, continuă Elena. Plătesc facturi, gătesc, spăl, fac curat, iar voi veniți aici ca la restaurant. Și, dacă deschid gura, devin brusc cea rea, neprimitoarea sau nebuna.
— Acum exagerezi! sări Daniela.
— Nici vorbă, spuse Elena. Vreți să știți câte zile de concediu am irosit pentru mesele astea? Câți bani am cheltuit fără să mă întrebe cineva dacă îmi permit? Sau de câte ori am plâns seara în baie ca să nu mă audă nimeni?
Mihai își coborî privirea.
Soacra se înroși la față.
— După tot ce-am făcut pentru voi…
— Ce ați făcut pentru noi? întrebă Elena, calm. Mi-ați criticat mâncarea, hainele, felul în care îmi cresc copilul și chiar felul în care respir. Iar Mihai a tăcut de fiecare dată.
Toate privirile se întoarseră către el.
Mihai păru mic, pentru prima oară.
— Eu n-am vrut scandal…
— Nu, spuse Elena. Tu ai vrut liniște. Dar liniștea ta a fost făcută din tăcerea mea.
Vorbele au lovit drept.
Unchiul Gigi își dresa glasul și încercă să facă haz:
— Hai, măi, doar n-o să ne certăm de la o salată.
Elena îl privi drept în ochi.
— Nu e despre salată. E despre faptul că, pentru voi, n-am fost niciodată un om. Doar femeia care trebuie să servească.
O resto si pe aver rig
