La capătul coridorului, dincolo de un perete de sticlă, am zărit un avion mic, alb, cu elice lucioase și scara coborâtă. Părea un vis scump, la care nu m-aș fi gândit vreodată.
Am pus piciorul pe treptele metalice și, în clipa aceea, telefonul a vibrat.
Rareș.
Am privit ecranul și l-am lăsat să sune până s-a oprit.
În avion, însoțitoarea mi-a indicat locul: un fotoliu bej, moale, cu suficient spațiu pentru doi. M-am așezat încet, stângace, încă încercând să înțeleg ce trăiesc.
Abia când ușa s-a închis și motoarele au început să vibreze ușor, am simțit cum îmi dau lacrimile.
Nu de frică.
Ci de eliberare.
Primul gând: Cine ar face asta pentru mine?
Apoi a venit o notificare.
Un mesaj de la cineva pe care nu-l mai văzusem de ani buni:
„Ioana, sper că surpriza mea ți-a prins bine. Cred că a venit vremea să-ți amintești cât valorezi.”
Adrian — colegul tău din facultate.
Mi s-au înmuiat genunchii, deși eram deja pe loc. Adrian… omul care mă asculta când Rareș mă făcea să plâng, cel care îmi repeta că merit „lumea întreagă, nu doar firimituri”.
Și acum? El îmi trimisese un avion privat?
Motoarele s-au turat, avionul a început să ruleze spre pistă.
Am închis ochii în acel moment.
O resto si pe aver rig
