Părinții ei nu încetaseră niciodată s-o caute. Aveau afaceri mari în București, puseseră anunțuri, angajaseră detectivi. Iar într-o zi, cineva o recunoscuse la piață și le trimisese o fotografie.
Vecinii care o judecaseră ani la rând stăteau acum cu ochii în pământ.
Părinții ei ne-au oferit bani, casă la oraș, sprijin pentru copii. Vorbeau despre conturi în bancă, despre milioane de lei, despre un alt fel de viață.
Andreea m-a privit. Apoi s-a uitat la Mihai și la Ana, care se țineau de mâna ei.
Cu o voce calmă, a spus:
„Vă mulțumesc că m-ați căutat. Dar viața mea e aici. Soțul meu m-a luat când nu aveam nimic. Aici am găsit liniște. Aici e familia mea.”
Au fost lacrimi. Îmbrățișări. Promisiuni că vor păstra legătura.
Mașinile au plecat așa cum au venit, lăsând în urmă un sat schimbat pentru totdeauna.
În seara aceea, vecinii au venit la poartă. Unii și-au cerut iertare. Alții au adus prăjituri pentru copii.
Eu m-am așezat pe prag, lângă Andreea. Am privit apusul peste grădina noastră.
Nu m-am însurat cu o cerșetoare.
M-am însurat cu cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o vreodată.
Iar în ziua aceea, tot satul a înțeles că valoarea unui om nu stă în ce are, ci în ce poartă în suflet.
O resto si pe aver rig
