Era o dimineață de vară, caldă. Copiii se jucau în curte. Eu reparasem gardul și mă pregăteam să merg la câmp. Deodată, s-a auzit un zgomot puternic de motoare.
Pe ulița noastră prăfuită au intrat trei mașini negre, lucioase, cum nu mai văzusem decât la televizor. S-au oprit chiar în fața porții noastre.
Vecinii au ieșit imediat la porți. Unii s-au urcat pe gard să vadă mai bine.
Din prima mașină a coborât un bărbat îmbrăcat elegant, la costum. Din a doua, o femeie trecută de cincizeci de ani, cu privire severă. Din a treia, un șofer care le-a deschis portierele.
Inima îmi bătea nebunește. M-am uitat la Andreea. Fața ei se albise.
Bărbatul s-a apropiat și a spus, cu voce clară:
„Am căutat-o pe Andreea Popescu mai bine de zece ani.”
Satul a amuțit.
Femeia elegantă a început să plângă. „Suntem părinții tăi.”
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
Adevărul a ieșit la iveală în câteva minute. Andreea nu fusese niciodată cerșetoare din naștere. Fusese răpită la 16 ani, în timp ce se întorcea de la școală, într-un oraș mare. Reușise să fugă după ani de abuz și frică, dar fără acte, fără bani și fără să știe încotro s-o apuce, ajunsese să trăiască pe străzi. Rușinea și trauma o făcuseră să nu mai caute pe nimeni.
O resto si pe aver rig
