„Am căutat-o pe Andreea Popescu mai bine de zece ani.”
Satul a încremenit.
Femeia elegantă a izbucnit în plâns.
„Suntem părinții tăi.”
Mi-am simțit picioarele înmuiindu-se.
Adevărul a ieșit la iveală în câteva minute. Andreea nu fusese niciodată cerșetoare din naștere. La 16 ani, pe când se întorcea de la școală, dintr-un oraș mare, fusese răpită. După ani de teamă și abuz, reușise să fugă. Dar fără acte, fără bani și fără o direcție, ajunsese să trăiască pe străzi. Rușinea și rana adâncă o ținuseră departe de oricine.
Părinții n-o abandonaseră nicio clipă. Aveau afaceri mari în București, puseseră anunțuri, angajaseră detectivi. Într-o zi, cineva a recunoscut-o la piață și le-a trimis o fotografie.
Cei care o judecaseră ani în șir își țineau acum privirea în pământ.
Părinții ei ne-au întins ajutor: bani, o casă la oraș, sprijin pentru copii. Vorbeau despre conturi în bancă, despre milioane de lei, despre o viață cu totul altfel.
Andreea s-a uitat la mine. Apoi la Mihai și la Ana, care se agățaseră de mâna ei.
Când a vorbit, vocea i-a fost liniștită, așezată:
„Vă mulțumesc că m-ați căutat. Dar viața mea e aici. Soțul meu m-a luat când nu aveam nimic. Aici am găsit liniște. Aici e familia mea.”
O resto si pe aver rig
