Părinții n-o abandonaseră nicio clipă. Aveau afaceri mari în București, puseseră anunțuri, angajaseră detectivi. Într-o zi, cineva a recunoscut-o la piață și le-a trimis o fotografie.
Cei care o judecaseră ani în șir își țineau acum privirea în pământ.
Părinții ei ne-au întins ajutor: bani, o casă la oraș, sprijin pentru copii. Vorbeau despre conturi în bancă, despre milioane de lei, despre o viață cu totul altfel.
Andreea s-a uitat la mine. Apoi la Mihai și la Ana, care se agățaseră de mâna ei.
Când a vorbit, vocea i-a fost liniștită, așezată:
„Vă mulțumesc că m-ați căutat. Dar viața mea e aici. Soțul meu m-a luat când nu aveam nimic. Aici am găsit liniște. Aici e familia mea.”
Au curs lacrimi. Au fost îmbrățișări. Și promisiuni că vor rămâne aproape, că vor ține legătura.
Mașinile au plecat așa cum veniseră, lăsând în urmă un sat schimbat pentru totdeauna.
O resto si pe aver rig
