Vecinii au ieșit brusc la porți. Unii s-au cățărat pe gard, ca să prindă mai bine ce se întâmplă.
Din prima mașină a coborât un bărbat la costum, elegant, impecabil. Din a doua, o femeie trecută de cincizeci de ani, cu privirea aspră. Din a treia, șoferul care s-a grăbit să le deschidă portierele.
Inima îmi bătea nebunește. M-am uitat la Andreea. Se albea la față, văzându-i.
Bărbatul s-a apropiat și a rostit limpede:
„Am căutat-o pe Andreea Popescu mai bine de zece ani.”
Satul a încremenit.
Femeia elegantă a izbucnit în plâns.
„Suntem părinții tăi.”
Mi-am simțit picioarele înmuiindu-se.
Adevărul a ieșit la iveală în câteva minute. Andreea nu fusese niciodată cerșetoare din naștere. La 16 ani, pe când se întorcea de la școală, dintr-un oraș mare, fusese răpită. După ani de teamă și abuz, reușise să fugă. Dar fără acte, fără bani și fără o direcție, ajunsese să trăiască pe străzi. Rușinea și rana adâncă o ținuseră departe de oricine.
O resto si pe aver rig
