— Bunico? Tu ești?
Femeia a dat din cap. O lacrimă i s-a scurs pe obraz, dar s-a șters repede, rușinată.
— Am fost o proastă. Mi-am pierdut familia pentru niște prejudecăți.
Eduard a respirat adânc. În el se luptau două lumi — furia unui fiu alungat și mila unui om care învățase să ierte.
— Ai venit cam târziu, mamă mare. Dar tot ai venit…
Bătrâna a închis ochii o clipă, ca și cum i-ar fi căzut o povară de pe umeri. A întins mâna, tremurând.
— Iartă-mă, Eduard. Nu mai am mult. Am venit să vă văd. Pe toți. Să știu că nu m-am stins de tot din sufletul vostru.
Clara s-a apropiat și i-a luat mâna. Ana a început să plângă, iar Victoria, deși era cea mai puternică, s-a întors cu spatele, ca să nu-i vadă lacrimile.
Eduard a clipit de câteva ori, apoi i-a spus:
— Hai, stai jos, bunico. Azi e zi de sărbătoare. Să nu pleci înainte de tort.
Bătrâna a zâmbit pentru prima oară. A fost un zâmbet mic, dar sincer. Lumea a început din nou să vorbească, iar taraful și-a reluat cântarea. Nimeni n-a mai pomenit despre trecut.
Mai târziu, când petrecerea s-a terminat, bunica s-a apropiat de Eduard și i-a pus în mână un plic.
O resto si pe aver rig
