Carmen trase aer în piept și coborî vocea până la o șoaptă: A venit o stewardesă la mine… m-a avertizat să nu mă urc în avion. Și vezi bărbații ăia? N-au bagaje, nu vorbesc, doar se uită în jur. Ceva nu e în regulă.
Paharul îi alunecă lui Andrei din mână. Cafeaua se risipi pe podeaua lucioasă.
Carmen tresări, iar zgomotul mic al cartonului lovind gresia îi amplifică neliniștea.
E prea târziu…, murmură el, aproape inaudibil.
Pentru ce?!, întrebă ea, cu un fior tăios în glas.
Andrei își acoperi fața cu palmele, ca și cum ar fi vrut să se ascundă de propriile cuvinte.
Am semnat ceva, Carmen… un contract… fără să citesc tot. M-au presat, au zis că dacă nu semnez, pierdem tot. Acolo era o clauză… dacă proiectul nu reușește, plătim despăgubiri uriașe… sute de mii… nu avem de unde… ne-ar distruge.
Inima i se strânse lui Carmen până la durere.
Dar ce legătură are asta cu zborul?, reuși să întrebe, ținându-și echilibrul pe muchia panicii.
Andrei ridică privirea, tremurând: Avionul ăsta nu trebuie să ajungă la destinație. Dacă dispare… datoria dispare.
Un frig tăios îi urcă pe șira spinării. Înțelese. Și nu mai era timp pentru niciun fel de teorie.
Se ridică brusc, îl apucă strâns de braț și rostise limpede, ca o hotărâre care nu mai acceptă replică:
O resto si pe aver rig
