Doar că luciditatea nu avea de gând să stea lângă ea prea mult.
În nici două minute, zări trei bărbați în costume negre mișcându-se ciudat printre oameni. Nu semănau deloc cu pasagerii. Niciun bagaj. Nicio grabă autentică. Priveau panourile de plecări fără să pară că citesc cu adevărat. Unul dintre ei își ducea din când în când la gură un microfon minuscul.
Carmen simți cum o ia cu transpirațiile.
Chiar atunci, Andrei apăru cu două cafele. Îi întinse paharul și se așeză lângă ea, dar fața lui era mai palidă ca oricând.
Ce s-a întâmplat?, întrebă ea, cu o neliniște care îi ieșea la suprafață.
Nimic, doar oboseala, spuse el, evitându-i privirea. Își șterse fruntea cu dosul palmei. În clipa aceea, Carmen înțelese că amândoi purtau în ei ceva nespus. Ea – șervețelul ascuns. El – un alt secret, întunecat.
Ar fi vrut să îi spună totul pe loc, dar glasul stewardesei încă îi vibra în urechi: Nu te urca în avion. Nu putea risca. Andrei… te rog, ascultă-mă câteva secunde, fără să te enervezi, șopti.
În sfârșit, o privi. Ochii lui erau roșii, iar sub ei se adânciseră cearcăne grele. Carmen nu îl mai văzuse așa niciodată.
Ce e?, întrebă el, încercând să-și adune răbdarea.
Cred că trebuie să plecăm de aici. Să renunțăm la zbor, spuse ea. Andrei clipi lung, de parcă fraza i-ar fi trântit un geam în față.
Ești sigură? De ce?
O resto si pe aver rig
