Era o dimineață rece de toamnă.
Frunzele acopereau trotuarele.
Vântul sufla puternic.
El lucra ca de obicei într-un cartier aglomerat.
La un moment dat, o fetiță de aproximativ șapte ani s-a apropiat de el.
Ținea strâns mâna mamei sale.
S-a oprit în fața lui și a spus simplu:
— Bună dimineața!
Bărbatul a rămas surprins.
Apoi a zâmbit.
— Bună dimineața, micuțo.
Fetița a continuat:
— Mulțumesc că faceți orașul frumos.
Mama ei a zâmbit timid.
Poate pentru alții părea un gest mic.
Dar pentru acel om a însemnat enorm.
Pentru că în acea clipă s-a simțit văzut.
Respectat.
Apreciat.
Nu pentru uniformă.
Nu pentru meserie.
Ci pentru ceea ce era: un om.
De atunci, povestea s-a repetat de mai multe ori.
O bătrână care îi oferea un zâmbet în fiecare dimineață.
Un student care îi spunea mereu „mulțumesc”.
Un șofer de autobuz care îl saluta zilnic.
O resto si pe aver rig
