Coșurile golite.
Dar rareori ne întrebăm cine face toate acestea.
Rareori ne oprim să privim omul din spatele uniformei.
Rareori îi oferim respectul pe care îl merită.
Mulți cred că cea mai grea parte a acestei meserii este efortul fizic.
Praful.
Căldura verii.
Frigul iernii.
Ploile care nu întreabă dacă ai chef să lucrezi.
Sau durerile de spate acumulate după ani de muncă.
Dar adevărul este altul.
Ceea ce doare cel mai mult nu este oboseala.
Nu este frigul.
Nu este căldura.
Nu este nici măcar efortul.
Ceea ce doare este să te simți invizibil.
Să vezi sute de oameni trecând zilnic pe lângă tine fără să te privească măcar o clipă.
Să simți că existența ta nu contează.
Să fii tratat ca și cum ai face parte din decor.
Ca și cum nu ai fi un om.
Ca și cum munca ta nu ar avea valoare.
Ani la rând, acest bărbat a observat același lucru.
Oamenii se grăbeau spre serviciu.
Vorbeau la telefon.
Priveau în ecrane.
Treceau pe lângă el fără să îl salute.
Fără să îi zâmbească.
Fără să îl recunoască.
Uneori nici măcar nu ridicau privirea.
Și totuși, în fiecare dimineață, el continua.
Nu pentru că era ușor.
Nu pentru că era apreciat.
Ci pentru că știa că munca lui contează.
Într-o zi, însă, s-a întâmplat ceva care l-a făcut să înțeleagă că nu toți oamenii sunt la fel.
O resto si pe aver rig
