Leandra i-a arătat un telefon. Pe ecran era o scrisoare electronică. Radu a clipit, încercând să înțeleagă.
– Ce… ce e asta?
– Tată, e o nominalizare. Oficială. Tu… tu ai fost propus pentru „Românul Anului”. Oameni din toată țara au scris despre tine. Despre ce ai făcut pentru noi. Despre cum ne-ai crescut.
Radu a amuțit.
Niciodată în viața lui nu se gândise că va primi recunoaștere. Pentru el, tot ce făcuse era simplu: iubire. Iubire și responsabilitate. Asta îi promisese Anei.
– Nu, nu… eu nu merit așa ceva, a murmurat el.
Dar fetele au început să-l înconjoare, una câte una, cu aceleași zâmbete care îi umpluseră casa în urmă cu zeci de ani.
– Ba da, tată. Noi suntem cine suntem datorită ție, a spus Naomi.
– Ai renunțat la tot pentru noi, a adăugat Sara.
– Și ne-ai ținut împreună, chiar când lumea voia să ne despartă, a spus Leandra.
Radu a simțit cum ochii i se umezes.
El nu plângea ușor. Viața îl învățase să fie tare. Dar în acel moment, emoția îl copleși.
În zilele următoare, povestea lui a ajuns peste tot. La televizor, pe internet, în ziare. Oameni din toată țara îl numeau „Tatăl României”. Unii îl căutau doar ca să-i mulțumească pentru exemplu. Alții voiau să-l îmbrățișeze. Bătrâni, copii, oameni simpli.
Dar adevărata surpriză abia urma.
În ziua galei, sala era plină. Lumini puternice, oameni importanți, camere de filmat. Radu era emoționat, dar fetele îi erau alături, îmbrăcate frumos, radiind de mândrie.
O resto si pe aver rig
