În 1979, un bărbat rămas văduv a adoptat nouă fetițe pe care nimeni nu le voia. După 46 de ani, rezultatul i-a redus pe toți la tăcere.
Când Ana a murit, casa lui Radu a rămas pustie. Prietenii i-au spus să-și refacă viața. El a ținut minte doar atât:
„Nu lăsa iubirea să moară. Dă-i un loc unde să meargă.”
Într-o noapte furtunoasă a ajuns la Orfelinatul „Sfânta Maica Divină”. Acolo erau nouă surori abandonate. Nimeni nu voia să le ia împreună. Urmau să fie despărțite.
— Le iau eu. Pe toate.
L-au numit nebun. Asistenții sociali au ezitat. Rudele l-au batjocorit. Vecinii șușoteau despre diferențele dintre el și fetițe.
Radu nu a ascultat.
Și-a vândut bunurile. A muncit în ture duble. A construit nouă pătuțuri cu mâinile lui. A învățat să împletească păr, să aline coșmaruri, să transforme frica în râs.
Anii au trecut.
Sara râdea zgomotos. Naomi inventa povești. Leandra era sufletul blând al casei. Fiecare și-a găsit drumul, dar niciuna nu a plecat cu adevărat.
Iar în 2025, la 46 de ani de la adopție, Radu a fost invitat într-o sală mare, fără să știe de ce.
Pe scenă au urcat, una câte una, cele nouă fete.
Un medic chirurg.
O judecătoare.
Două profesoare universitare.
O arhitectă.
O antreprenoare.
O resto si pe aver rig
