Pe metalul zgâriat se vedeau două nume, șterse de timp, dar încă limpezi.
Radu și Artur.
L-am văzut pe socrul meu cum se albește, cum sângele i se retrage din obraji. Nu mai avea unde să fugă.
— Acum cincizeci și șapte de ani, a spus unchiul meu, eram mai mult decât prieteni. Eram ca frații.
Diego a rămas nemișcat, încremenit între ei.
— Tată? a scăpat, aproape fără glas.
Artur și-a coborât privirea spre podea.
— Taci, a rostit, fără să-l privească. Nu-l recunoșteam. Era prima dată când îl vedeam pierdut.
Unchiul meu s-a apropiat de pătuțul Sofiei, fără grabă, cu gesturi simple. Totul în jur s-a strâns într-un cerc mic de lumină.
— În tinerețe, eu și Artur am pornit împreună o firmă de construcții, a continuat el. Eu am pus banii strânși după armată. El a venit cu relațiile.
Liniștea a devenit grea, lipicioasă, ca o umezeală rece intrată în oase. Fiecare dintre noi aștepta următorul cuvânt, de parcă ar fi fost o lovitură.
— Apoi, într-o noapte, toate documentele au dispărut. La fel și economiile mele.
Artur a închis ochii, ca și cum ar fi încercat să oprească un val care venea din urmă.
— Radu…, a început el, dar a fost oprit dintr-o mișcare.
— Nu. Acum vorbesc eu, a spus unchiul meu. Vocea lui era calmă. Prea calmă.
În calmul acela era o hotărâre care nu lăsa loc de împotriviri.
O resto si pe aver rig
