Iulian scoase telefonul instinctiv.
— Trebuie să mergem la poliție.
Mariana clătină din cap hotărâtă.
— Fără dovezi, o să creadă că sunt confuză. Oficial sunt moartă. Mai întâi trebuie să aflu ce urmărea.
Exact atunci, telefonul ei, găsit în poșeta adusă din casă odată cu lucrurile de înmormântare, începu să vibreze.
Pe ecran apăru un mesaj.
De la contabilul firmei.
„Condoleanțe. Îmi pare rău că nu am putut ajunge. Sper că Radu va continua compania așa cum ați construit-o.”
Mariana ridică brusc privirea.
— Compania.
— Ce e cu ea? întrebă Iulian, surprins.
— Acum două luni am refuzat să semnez niște documente. Radu insista să vindem firma unui grup de investitori. Eu nu am vrut.
Tăcerea care urmat fu apăsătoare.
— Dacă mureai… spuse moș Toni, aproape șoptind.
O resto si pe aver rig
