Mai este și problema caselor moștenite. Mulți români țin casa părintească, chiar dacă nu locuiesc permanent acolo. O întrețin cât pot, cosesc curtea, repară acoperișul, plătesc utilități, merg vara sau la sărbători. Dacă taxarea devine prea apăsătoare, multe astfel de case vor fi abandonate. Satul pierde locuire, pierde memorie, pierde gospodării care încă mai pot fi salvate.
Dar analiza trebuie să fie cinstită: o scutire totală, aplicată fără criterii, ar crea probleme. Primăriile rurale depind de venituri locale, chiar dacă multe trăiesc mai ales din transferuri de la bugetul de stat. Impozitul pe clădiri și teren nu este singura sursă, dar contează. Dacă scoți complet aceste venituri, trebuie să spui de unde se acoperă diferența: de la bugetul de stat, dintr-o cotă mai mare din impozitul pe venit, din fonduri de echilibrare sau din reducerea unor cheltuieli locale.
O scutire prost făcută ar favoriza și oameni care nu au nevoie. Proprietari cu vile la țară, terenuri mari, case de vacanță, gospodării nelocuite, terenuri cumpărate pentru speculă. Dacă legea spune simplu „gospodăria țărănească nu plătește”, imediat apare întrebarea: ce este gospodărie țărănească? O casă cu grădină? O locuință în intravilan? O proprietate cu animale? O casă în mediul rural? O locuință de domiciliu? O proprietate cu venituri sub un anumit prag?
Fără definiție clară, măsura devine portiță. Iar portițele fiscale sunt folosite întâi de cei care au consultanți, nu de bătrânul care plătește impozitul la ghișeu.
O variantă corectă ar fi scutirea limitată. De exemplu: scutire pentru locuința de domiciliu din mediul rural, pentru anexele gospodărești necomerciale și pentru terenul aferent până la o suprafață stabilită prin lege. Restul se impozitează normal. Dacă ai mai multe case, scutirea se aplică doar pentru una. Dacă ai terenuri mari, scutirea se aplică doar pentru curtea și grădina gospodăriei. Dacă folosești spațiul pentru activitate comercială, pensiune, depozit, atelier sau închiriere, nu mai vorbim despre gospodărie de subzistență.
O altă variantă ar fi reducere, nu scutire totală. De pildă 50% sau 75% reducere pentru gospodăriile rurale locuite efectiv, cu venituri mici, pensionari, persoane singure sau familii care practică agricultură de autoconsum. Codul fiscal are deja logica scutirilor și reducerilor pentru anumite categorii, iar în 2026 au existat modificări privind facilitățile pentru persoane cu handicap grav sau accentuat, inclusiv reduceri la impozitele locale. Asta arată că sistemul fiscal poate face diferențe sociale, dacă legiuitorul decide.
Mai bună ar fi o formulă mixtă: scutire pentru gospodăriile vulnerabile și reducere pentru gospodăriile active. Vulnerabil înseamnă venituri mici, pensionari, persoane cu handicap, familii cu copii și venit redus. Activ înseamnă gospodărie locuită, teren întreținut, grădină lucrată, nu casă abandonată și teren năpădit de buruieni. Statul ar trebui să încurajeze gospodăria vie, nu proprietatea ținută doar în acte.
Un argument important vine din alimentație. Gospodăria mică produce hrană pentru familie: ouă, legume, fructe, cartofi, fasole, conserve, uneori lapte sau carne. Nu intră în statistici spectaculoase, dar contează în bugetul unei familii. În perioade cu inflație alimentară, gospodăria rurală funcționează ca o plasă de siguranță. Dacă o taxezi tot mai mult, descurajezi exact forma simplă de autonomie care ține multe familii pe linia de plutire.
O resto si pe aver rig
