— Băiatul ăsta a avut grijă de mine cu salariul lui mic, în timp ce voi veneați doar când aveați nevoie de bani.
Adrian a făcut un pas înainte, încercând să scuture hotărârea mamei.
— Mamă, gândește-te bine ce faci!
— M-am gândit suficient în nopțile în care stăteam singură, iar el îmi aducea medicamentele, a spus ea, accentuând fiecare cuvânt.
Andrei părea năucit de schimbare, prins între rușine și recunoștință.
— Eu nu am vrut nimic…
Tanti Maria s-a întors spre el, i-a pus ușor mâna pe degete, oprindu-i tremurul.
— Tocmai de asta meriți totul.
Apoi privirea ei s-a așezat, rece, pe ceilalți doi copii.
— Voi v-ați amintit că aveți mamă doar când ați aflat cât valorează casa asta.
Respirația lui Adrian s-a îngreunat, tăiată scurt, trădând bătălia pierdută înăuntru.
Adevărul era simplu și dureros, imposibil de mascat sub cuvinte frumoase.
El și Mirela aveau datorii mari la bănci, iar ani întregi își sprijinaseră planurile pe moștenirea mamei.
Fără casa aceea, fără curte și terenuri, viitorul amândurora se răsucea periculos spre ruină.
Mirela a scăpat paharul din mână; clinchetul s-a spart în cioburi răspândite pe podea, ca un verdict rece.
— Ne distrugi viața! a izbucnit ea, prăbușindu-se în genunchi lângă masă.
— Nu eu v-am distrus-o, a replicat tanti Maria, iar vocea ei era acum tăioasă ca iarna. Lăcomia voastră a făcut-o.
O resto si pe aver rig
