— Eu nu am cerut nimic…
Tanti Maria s-a întors către el și i-a atins ușor mâna.
— Tocmai de aceea meriți totul.
Apoi s-a uitat din nou la ceilalți doi copii ai ei.
— Voi v-ați amintit că aveți mamă abia când ați aflat cât valorează casa asta.
Adrian respira tot mai greu, ca și cum adevărul i-ar fi apăsat pieptul.
Adevărul era tăios.
El și Mirela se înecaseră în datorii și se bizuiseră ani la rând pe moștenirea mamei lor.
Fără casa aceea, viitorul le aluneca printre degete.
Mirela a scăpat paharul din mână.
Cioburile s-au împrăștiat pe podea cu un clinchet care a spart tăcerea.
— Ne distrugi viața! a izbucnit ea, prăbușindu-se în genunchi lângă masă.
— Nu eu v-am distrus-o, a spus tanti Maria cu glas rece. Lăcomia voastră a făcut asta.
Adrian a ridicat tonul, umilit și furios.
— După tot ce am făcut pentru familie?!
Bătrâna aproape că a râs, amar.
— Ce ați făcut? Mi-ați adus bomboane de la benzinărie și haine pe care nu le mai purtați?
Pe chipurile lor s-a așternut o tăcere vinovată.
Tanti Maria a împins spre ei cutia cu bomboane și punga cu haine.
— Luați-vă darurile și ieșiți din casa fiului meu.
Cuvintele i-au lovit ca niște pietre, lăsând în urmă doar ecoul lor greu.
Andrei avea ochii înlăcrimați.
Nu plângea pentru casă.
Plângea fiindcă înțelegea, poate pentru prima oară pe deplin, cât de mult suferise mama lui în tăcere.
Adrian și Mirela s-au ridicat încet, rătăciți.
O resto si pe aver rig
