Gravă.
Nu pentru mine.
Pentru ei.
Am deschis ochii și, pentru prima oară după mult timp, nu m-am mai simțit singură. Ca și cum o ușă, pe care o crezusem mereu încuiată, se deschisese brusc și aerul curat pătrundea, eliberator.
— Ce se întâmplă mai departe? am întrebat, încercând să îmi țin vocea fermă.
— Se va deschide o anchetă. Banii vor fi urmăriți, iar persoanele implicate pot răspunde penal, a continuat aceeași voce, fără grabă.
Am înghițit în sec. Cuvintele atârnau greu între noi, împingându-mă exact acolo unde refuzasem atât timp să privesc.
— Înțeleg.
Am închis.
M-am așezat pe valiză, chiar în fața blocului în care crescusem. În locul în care, mult timp, am crezut că familia înseamnă refugiu, nu luptă. M-am uitat la ferestrele întunecate și m-am simțit ca și cum aș fi privit un decor după terminarea piesei.
Nu mai aveam nimic acolo.
Și, culmea… nici nu mai voiam. Era o renunțare care nu rănea, ci liniștea.
Am mers direct la poliție. Pașii mei au devenit mai apăsați pe măsură ce înainteam, ca și cum corpul își amintea singur drumul către o formă de dreptate pe care o amânasem prea mult.
Nu a fost ușor. Mâinile îmi tremurau când am dat declarația, iar fiecare detaliu rostit îmi scormonea în piept. Dar fiecare cuvânt era ca o cărămidă așezată la temelia unei alte vieți: una a mea, în care hotărârile nu mai erau dictate de frică sau rușine.
O resto si pe aver rig
