Matei îl privea curios.
„Ești supărat?” îl întrebă.
Bogdan înghiți în sec.
„Nu. Doar… mă gândesc.”
Copilul dădu din cap mulțumit.
Apoi îi întinse o mașinuță scoasă din buzunar.
„Poți să o ții puțin.”
Gestul simplu îl năruise complet.
Bogdan luă jucăria cu mâinile tremurânde.
Lacrimile îi apăru în colțul ochilor.
Ani de zile fusese văzut în presă ca un om de afaceri de neclintit.
Acum părea doar un tată care descoperise prea târziu că își ratase propriii copii.
„Îmi pare rău”, spuse încet.
Nu era suficient pentru a repara trecutul.
Dar era sincer.
Pentru prima dată după mult timp.
Am rămas câteva minute acolo, lângă Bentley, în mijlocul agitației aeroportului.
O resto si pe aver rig
