Noaptea aceea nu am dormit. Am rămas cu lumina aprinsă, cu ochii în documente, înlăturând încet straturile de praf ale unei povești pe care nu voiam s-o cunosc.
Am început să caut. Dosare vechi. E-mailuri. Contracte. Am întors sertare, am deschis fișiere; degetele îmi alergau mecanic, dar inima îmi bătea ireal de tare.
Și apoi… am dat peste ceva.
Un dosar pe numele lui Robert.
Împrumuturi.
Sume uriașe, rânduri de cifre care îmi ardeau ochii. Sute de mii de euro — echivalentul a milioane de lei. Pagini ștampilate, semnături elegante, garanții răspândite ca niște promisiuni fără întoarcere.
La final, un cuvânt care mi-a înțepenit respirația: executare.
Totul se consumase în doar câteva luni. Prea repede. Prea bine închegat. Prea organizat ca să fie o simplă greșeală sau un impuls nefericit.
Am simțit cum aerul se subțiază în jurul meu. Robert nu era omul care să se afunde în datorii. Nu așa. Nu el. Nu avea cum.
Am continuat să sap. Pagină după pagină, dovadă după dovadă, până când, brusc, o tranzacție mi-a tăiat răsuflarea.
Un transfer. O sumă mare, clară, imposibil de ignorat.
O resto si pe aver rig
