Îmi simțeam fruntea grea, iar liniștea din jur doar îmi amplifica neliniștea.
„Întreabă-ți familia.”
Cuvintele lui îmi răsunau neîncetat în minte. Mă înțepau ca un ac înfipt sub piele, refuzând să-mi dea pace, oricât aș fi încercat să le alung.
Seara aceea am ajuns acasă mai devreme decât de obicei. Vila noastră, mare și luminoasă, cu tot confortul pe care mi-l puteam imagina, nu mai părea a mea. Mă strângea, ca și cum pereții ar fi știut ceva ce eu încă nu înțelegeam.
Soțul meu era în living, cu telefonul la ureche. Plimba vocea calmă prin propoziții scurte, măsurate, cu o răceală pe care, dintr-odată, nu mai reușeam s-o ignor.
— Da, rezolvăm… nu-ți face griji… — a spus pe un ton liniștit, dar distant.
Când m-a observat în prag, a închis brusc. Mi-a aruncat un zâmbet strâns, ca o ușă lăsată pe jumătate.
— Ai ajuns repede azi.
Am încuviințat din cap, ținându-mi vocea între dinți.
O resto si pe aver rig
