La ora opt am sunat un avocat.
Un vechi coleg al fratelui meu.
Ne-am văzut în aceeași zi.
Am așezat toate actele pe masă, unul câte unul.
El le-a răsfoit încet, cu răbdare, apoi s-a uitat lung la mine.
— Doamnă Elena… legal, apartamentul este al dumneavoastră.
Am încuviințat din cap.
Știam deja.
Dar aveam nevoie să aud asta rostit de altcineva.
— Dacă vreți, puteți revoca dreptul lor de folosință.
Vorbele acelea au plutit greu între noi.
Cu doar câteva luni înainte, aș fi spus fără ezitare „nu”.
În ziua aceea, am întrebat, calm:
— Ce trebuie să fac?
Croaziera lor dura șapte zile.
În a șasea zi, am schimbat încuietoarea apartamentului.
Nu din răzbunare.
Ci din demnitate.
Le-am păstrat hainele, electrocasnicele și toate lucrurile împachetate cu grijă în cutii.
Așa cum ai păstra lucrurile unor oameni pe care i-ai iubit cândva.
În ultima seară a croazierei, m-a sunat Adrian.
Vocea lui era veselă, relaxată.
— Mamă, uite… cred că ai înțeles greșit mesajul…
Am zâmbit amar.
— Nu, mamă. L-am înțeles perfect.
A urmat câteva secunde de tăcere.
Apoi a întrebat, nesigur:
— Ești supărată?
Nu.
Eram obosită.
Foarte obosită.
— Când ajungeți, trebuie să vorbim.
În fundal s-a auzit vocea ei:
— Ce s-a întâmplat?
Pentru prima dată, după ani de zile, n-am mai simțit nicio urmă de intimidare în fața ei.
O resto si pe aver rig
