Îmi amintesc limpede prima clipă când a pășit în casa mea.
Ținea un buchet mic de flori și afișa un zâmbet impecabil. Atât de impecabil, încât părea studiat.
M-a îmbrățișat scurt și a spus, cu o politețe perfectă:
— Doamna Elena, Adrian mi-a povestit atât de multe despre dumneavoastră.
În privirea ei, însă, nu era căldură.
Era o privire care evalua.
Mă cântărea din ochi, de sus până jos. Observa apartamentul modest, mobila veche, mileurile croșetate, fotografiile de familie așezate peste tot.
De atunci au început schimbările.
La început, abia vizibile.
Apoi, pe zi ce trecea, mai clare.
Adrian nu mă mai suna zilnic.
Vizitele au devenit tot mai rare.
Crăciunurile au început să fie „complicate”.
Iar eu găseam mereu scuze în locul lui.
— E ocupat.
— Are mult de muncă.
— E normal să-și trăiască viața.
Adevărul era altul: mi-era teamă să privesc în față ceea ce se întâmpla.
Frica aceea pe care o simte orice mamă când înțelege că își pierde copilul.
În noaptea aceea n-am închis un ochi.
Am rămas la masă până dimineață, cu dosarul deschis în față și cu liniștea grea a cuiva care, în sfârșit, leagă toate punctele.
La ora opt am sunat un avocat.
Un vechi coleg al fratelui meu.
Ne-am văzut în aceeași zi.
Am așezat toate actele pe masă, unul câte unul.
El le-a răsfoit încet, cu răbdare, apoi s-a uitat lung la mine.
— Doamnă Elena… legal, apartamentul este al dumneavoastră.
Am încuviințat din cap.
O resto si pe aver rig
