Fără nici cea mai mică vină. A fost acum o săptămână, mamă. Am invitat doar oamenii importanți. Nu m-am prăbușit. Nu am țipat. Nu am plâns. Cred că durerea prea mare face ceva ciudat cu omul. Îl golește complet. Am rămas cu telefonul la ureche fără să mai pot spune nimic. Iar ea a continuat aproape plictisită: A fost ceva restrâns. Restrâns. Pentru oamenii importanți. Eu nu intrasem în categoria aceea. După ce am închis, am stat foarte mult timp nemișcată. Mă uitam la frigiderul plin cu magneți și poze vechi. Ioana la cinci ani. Ioana în prima zi de școală. Ioana cu febră în brațele mele. Ioana plângând după primul băiat care o rănise. Toată viața mea fusese construită în jurul ei. După divorț lucrasem două joburi. Ziua la croitorie. Noaptea făceam curățenie într-o clinică privată. Ca să poată merge la facultate. Ca să aibă haine. Telefon. Chirie. Vacanțe. Eu purtam aceeași geacă cinci ierni la rând. Dar Ioana avea mereu ce îi trebuia. Și acum aflam că nu eram suficient de importantă pentru propria ei nuntă. În următoarele zile n-a mai sunat. Nici eu. Dar continuau să apară poze. Dansuri. Tort. Mesaje despre „familia perfectă”. În toate fotografiile apăreau părinții lui. Mama soțului ei plângea de emoție. Tatăl lui ținea discursuri. Iar eu… Eu nu existam. În a șaptea zi, telefonul a vibrat. Ioana. Am privit ecranul câteva secunde înainte să răspund. Da? Vocea ei era grăbită. Mamă, ai plătit chiria? Am clipit confuză. Ce? Chiria. Și factura la curent. Sunt scadente azi. Am rămas tăcută. Pentru că atunci am înțeles tot. Nu mă sunase fiindcă îi era dor de mine. Nu ca să-și ceară iertare. Nu ca să explice. Mă sunase pentru bani. Ca întotdeauna. O săptămână mai târziu m-a sunat doar ca să mă întrebe dacă i-am plătit facturile Ioana… tu vorbești serios?
O resto si pe aver rig
