Am simțit cum îmi scapă cana din mână. Un gest mărunt, dar toată greutatea din mine s-a mutat într-un punct, ca și cum singurul meu echilibru era acum pe marginea unei fotografii.
Totul rămânea încremenit în aceeași ordine: alb și auriu, lumânări suspendate, arcadă de flori, Ioana în rochia ei. E greu să respiri printre atâtea lucruri așezate frumos, când ceea ce lipsește nu are cum să apară într-o poză.
Mă uitam la detalii ca să nu mă uit la adevăr. Sclipiri, falduri, unghiuri perfecte — iar eu, la capătul unui feed, căutând o explicație într-o imagine care nu avea cum să-mi vorbească.
N-am încercat să ghicesc cuvinte acolo unde nu fuseseră spuse. Doar am lăsat tăcerea să-și facă loc între mine și ecran, ca un perete subțire pe care nu știam cum să-l trec.
Mijlocul fotografiei rămânea neschimbat: fiica mea, Ioana, mireasă. În jurul ei, lumea nouă. În jurul meu, un gol ordonat, care semăna cu un răspuns pe jumătate.
M-am agățat o clipă de singurul lucru cert pe care îl aveam: am văzut acel bărbat doar de două ori. Faptul, atât cât este, fără explicații, fără contururi adăugate.
O resto si pe aver rig
