Lumânări suspendate, plutind ca niște stele aduse în interior. Fulgere mici de lumină ținute în aer, ca niște respirații oprite.
O arcadă de flori rotunjea cadrul, bogată, rotitoare, ca o promisiune încununată. Înflorirea aceea părea un răspuns în sine, de parcă nu mai trebuia întrebat nimic.
Și, în mijlocul tuturor acestor detalii, era fiica mea, Ioana, într-o rochie de mireasă. Albă, clară, întreagă, într-o imagine care ar fi trebuit să mă umple, nu să mă golească.
Fiica mea s-a căsătorit fără să mă invite.
Zâmbea larg, fericit, lângă un bărbat pe care îl văzusem doar de două ori. Îi stătea bine acolo, în bucuria aceea rotundă, iar eu, privind de la distanță, nu știam unde să așez necunoscutul acela în povestea noastră.
O resto si pe aver rig
