Am încercat să-i ofer spaţiu pentru doliu, dar secretul ei m-a îngrijorat. Când am întrebat-o unde întârzie după şcoală, a izbucnit: „Nu e treaba ta!” şi a fugit sus, lăsându-mă singură cu o teamă pe care nu ştiam s-o numesc.
Urme şi întrebări
Dimineaţa următoare, doamna învăţătoare m-a sunat în şoaptă: Emilia lua resturi din cantină, le băga în ghiozdan şi spunea personalului că nu mâncase de zile. Cuvintele acelea mi-au tăiat respiraţia. Nu era doar tristeţe — era ceva mai adânc, o problemă care depăşea noptile nedormite sau dorul. Am decis să aflu ce se întâmplă.
Am parcat la două străzi distanţă şi am aşteptat. Când a sunat clopoţelul, am observat-o plecând sigură pe ea, cu o pungă grea în mână. Nu părea pierdută — părea hotărâtă. A cotit spre pădurea de la marginea terenului de joacă, în direcţia unde, de obicei, nimeni nu se aventura după ore.
Am urmat-o de la distanţă, cu inima bătând atât de tare că îmi părea că o aud în urechi. Am văzut rulota veche, ruginind, despre care nimeni din cartier nu zicea multe. Emilia a bătut la uşă; uşa s-a deschis şi am recunoscut palma care a primit-o — o mână pe care o ştiam din pozele vechi de familie.
O resto si pe aver rig
