Și dintr-odată am văzut clar:
eu nu făceam parte din vacanță.
Eu eram condiția acelei vacanțe.
Mi-am sunat prietena, singura persoană căreia îi puteam spune adevărul fără explicații și scuze. Iar ea mi-a spus o singură frază care m-a lovit mai tare decât toate gândurile mele:
— Tu nu ești în vacanță. Tu ești de serviciu.
Și după acele cuvinte s-a făcut liniște în mine.
Nu mai ușor.
Doar mai sincer.
În a șaptea zi i-am rugat să se așeze. Fără țipete, fără scandal — calm, ca cineva care a tăcut prea mult timp.
Le-am spus că îi iubesc. Că îmi iubesc nepoții. Dar că nu am venit acolo să muncesc fără oprire în timp ce ei își trăiesc viața.
Vedeam cum fața fiicei mele se schimbă de la surpriză la apărare, apoi de la apărare la explicații.
Spunea că sunt obosiți.
Că aveau nevoie de timp doar pentru ei.
Că nu mai avuseseră o vacanță adevărată de un an.
O ascultam și înțelegeam că toate acestea erau adevărate.
Dar nu era tot adevărul.
Pentru că adevărul era și acesta: și eu sunt om. Și că „bunica lângă tine” nu înseamnă „bunica mereu disponibilă”. Și că vacanțele în care o singură persoană are grijă de toți încetează să mai fie vacanțe.
O resto si pe aver rig
