Dar a înțeles îndeajuns.
În seara aceea, i-a spus tot Elenei.
La început, asistenta a crezut că e doar imaginația unui copil.
Totuși, ceva nu îi dădea pace, un nod care nu se lăsa desfăcut.
A discutat cu medicul șef.
Au cerut acces la dosarul complet al accidentului.
Și atunci au început să iasă la iveală neconcordanțe.
Martori dispăruți.
Declarații care se băteau cap în cap.
Camere de supraveghere lipsă.
Toate destul de ciudate cât să atragă atenția autorităților.
În aceeași perioadă, starea lui Alexandru se îmbunătățea încet, dar vizibil.
Într-o dimineață, când Luiza îi cânta iar melodia preferată, monitorul a început să indice o activitate neobișnuită, ca un ecou ce se întoarce.
Degetele lui s-au mișcat.
Pleoapele au tresărit.
Elena a chemat imediat medicii, cu o strângere în inimă.
Luiza a rămas lângă pat, neclintită.
— Domnule Alexandru, a spus ea încet. Trebuie să vă treziți.
Câteva secunde mai târziu, ochii bărbatului s-au deschis.
Pentru prima dată după trei luni.
Toată lumea a rămas fără cuvinte.
Alexandru era confuz.
Slăbit.
Dar conștient.
Prima lui grijă a fost să o caute din priviri pe fetiță.
— Tu… ai cântat?
Vocea îi era abia șoptită.
Luiza a încuviințat din cap.
Alexandru a schițat un zâmbet slab.
— Știam că aud pe cineva.
O resto si pe aver rig
