— Alexandru, iubire, sunt eu.
Nimic.
Monitorul a rămas aproape neschimbat.
Luiza a început să fredoneze din nou cântecul acela simplu, cunoscut numai de ea și, se părea, de el.
Imediat, pulsul s-a modificat, ca o tresărire venită dinăuntru.
Elena și medicul de gardă s-au privit în tăcere, înțelegând același lucru fără cuvinte.
Nu mai putea fi o coincidență.
În zilele următoare, spitalul i-a permis Luizei vizite scurte, atent dozate.
Fetița îi citea povești, cu glas domol.
Îi povestea întâmplări de la școală, mărunte, dar vii.
Îi vorbea despre mama ei, despre rutina lor.
Și, de fiecare dată, apăreau reacții.
Mici.
Dar reale.
Într-o după-amiază, când Paula și avocatul credeau că salonul e gol, au intrat să discute în tihnă.
Nu știau că Luiza stătea după perdea, concentrată la un desen.
— Trebuie să semnăm imediat după ce este declarat incapabil, a spus avocatul, rece.
— Știu, a răspuns Paula. După aceea totul va fi al meu.
— Iar dacă își revine?
Paula a tăcut o clipă, apoi a tăiat aerul cu un răspuns.
— Nu își va reveni.
Tonul ei, atât de rece, a făcut-o pe Luiza să încremenească.
— Și accidentul? a întrebat avocatul, prudent.
— A fost suficient de convenabil. Nimeni nu mai pune întrebări.
Fetița nu a priceput totul.
O resto si pe aver rig
