Elevul pe care am fost obligat să-l exmatriculez acum douăzeci de ani a bătut la poarta mea într-o dimineață rece de octombrie. Când am ieșit în curte, în fața casei mă aștepta un camion uriaș încărcat cu lemne de foc.

A deschis larg poarta.

Și, după douăzeci de ani, i-a pus din nou mâna pe umăr.

Exact ca în ziua în care fusese exmatriculat.

— Hai înăuntru, Cristi.

— Bem o cafea?

Au stat împreună ore întregi.

Doi oameni despărțiți de douăzeci de ani.

Uniți însă de o singură propoziție pe care un profesor o rostise când nimeni nu mai credea în acel copil.

Uneori, un copil nu are nevoie de bani.

Nu are nevoie nici de privilegii.

Are nevoie doar de un adult care să-i spună, la momentul potrivit:

„Eu cred în tine.”

O resto si pe aver rig