La câțiva pași, lângă copil, se afla Andreea, fosta lui soție. Prezența ei nu cerea nicio explicație. Era acolo, concretă, ca un reper pe harta unui oraș în care credea că nu se va mai întoarce. Privirile s-au întâlnit pentru o clipă ce a părut nesfârșită. El a înțeles, fără cuvinte, că zidul ridicat în jurul său tocmai fusese fisurat de o propoziție rostită cu inocență.
Între rafturi, lumea a continuat să-și vadă de treabă: o casieriță anunța următorul client, cineva căuta un anume sirop, iar plasa lui cu medicamente a început să cântărească mai mult decât înainte. În spatele acelei întâmplări se adunau ani de emoții neconsumate: ezitări, regrete, frici. Fetița l-a privit curioasă, fără teamă, ca și cum ar fi recunoscut în trăsăturile lui un indiciu din propria poveste.
Nu au fost tirade, nici explicații grăbite. Doar un schimb de priviri și acel zâmbet mic, cu gropiță, care a spus mai mult decât o mie de fraze bine alese. Înăuntru, ceva s-a reașezat. Nu era triumf, nu era panică; era mai degrabă o limpezire bruscă, ca atunci când pui ochelarii potriviți după multă vreme.
Scena a rămas suspendată între rafturi: lumina rece, forfota din jur, mirosul de mentă al pastelor de dinți, și o fetiță cu ochi căprui care zâmbea firesc. Imaginea aceasta s-a lipit de el ca o fotografie pe care nu o mai poți întoarce cu fața la perete.
O resto si pe aver rig
