Într-o dimineață obișnuită, aștepta la coadă cu câteva medicamente în mână. Nu se grăbea nicăieri, nu aștepta nimic deosebit. Doar lumina albă de neon, mirosul de dezinfectant și un raft cu vitamine în față.
La coadă, o voce mică și un adevăr mare
Apoi, s-a auzit în spate o voce de copil. Cuvintele au plutit peste rumoarea magazinului și s-au izbit de el ca un ecou pe care nu-l mai putea ignora:
— Mami, uite… nenea ăla seamănă cu mine.
În clipa aceea, a simțit că îi îngheață sângele. S-a întors încet, aproape mecanic, cu respirația scurtă. Lângă raftul cu vitamine stătea o fetiță de aproximativ trei ani, cu părul blond închis și ochii mari, căprui. Zâmbetul i se arcuia timid, iar pe obraz i se adâncea o gropiță pe care el o cunoștea prea bine — aceeași care îi apărea și lui când zâmbea.
O resto si pe aver rig
