Am intrat direct în curtea unei secții de poliție, tăind brusc spre poartă.
Dubița a frânat pe stradă, ascuțit, de parcă asfaltul ar fi mușcat din cauciuc.
A rămas acolo două secunde.
Apoi a plecat, dispărând după colț, la fel de tăcut cum apăruse.
Am izbucnit în plâns chiar în parcare, cu mâinile încă strânse pe volan.
Un polițist s-a apropiat imediat de mașină.
Nici nu puteam vorbi. Gura nu voia să coopereze.
Doar repetam, cuvintele rupte:
— Cineva a intrat în casa mea… cineva ne urmărește…
În următoarele ore, adevărul a început să iasă la suprafață, bucată cu bucată.
Soțul meu nu fusese niciodată în Cluj.
Plecase din aeroport imediat după controlul de securitate, pe o ieșire laterală. Camerele îl surprinseseră urcând într-o altă mașină, ca și cum totul era stabilit dinainte.
Firma lui avea datorii uriașe, prăpăstii ascunse în hârtii și calcule.
Iar oamenii care intraseră în casă nu erau hoți obișnuiți.
Erau recuperatori trimiși după documente, bani și harduri cu dovezi despre niște afaceri murdare. Știau ce caută. Știau unde.
O resto si pe aver rig
