Atunci am înțeles.
M-a mințit.
— Serios? am spus încet.
O secundă de tăcere.
Mică. Dar suficientă.
— Da. De ce?
Nu i-am răspuns.
Am închis.
Fiul meu mă privea speriat, cu ochii mari.
— Tata minte?
N-am știut ce să spun. Cuvintele nu-și mai găseau locul.
Telefonul a vibrat din nou.
Nu era el.
Era un număr necunoscut.
Un mesaj.
„Nu merge acasă. Ia copilul și pleacă.”
Am înghețat, cu ecranul luminându-mi palma.
Apoi încă unul.
„Nu mai ai timp.”
În secunda următoare, dubița și-a aprins farurile.
Direct spre strada unde eram parcată.
Am pornit motorul atât de brusc, încât băiatul meu a tresărit și s-a agățat de scaun.
Dubă a început să se miște.
Încet la început.
Apoi mai repede, hotărâtă.
Mâinile îmi alunecau pe volan din cauza transpirației. Am simțit cum îmi scapă controlul chiar și asupra respirației.
Am apăsat accelerația și am ieșit pe bulevard fără să mă uit.
Claxoane.
Frâne.
Faruri care tăiau noaptea.
Fiul meu plângea în spate, sugrumat de frică.
În oglindă vedeam dubița venind după noi, apropiindu-se, într-o liniște apăsătoare.
Atunci am făcut singurul lucru care mi-a trecut prin minte.
O resto si pe aver rig
