La părinți.
La fratele ei.
La prietenii pierduți în timp.
La viața pe care n-o mai avea.
Uneori plângea.
Alteori rămânea doar în tăcere.
Într-o zi, după aproape șaptesprezece ani, au sosit voluntarii.
Veniseră pentru un proiect umanitar.
Nimeni nu bănuia că urmau să dea peste un mister vechi de aproape două decenii.
Elena ieșea din curte cu un lighean în mâini când i-a văzut apropiindu-se.
La început, nu le-a dat atenție.
Apoi, unul dintre ei s-a oprit ca împietrit.
Privirea i s-a oprit pe o brățară metalică, singurul obiect pe care ea îl păstrase din viața de dinainte.
— De unde aveți brățara aceea? întrebă bărbatul.
Elena a simțit cum inima îi ia razna.
Vocea lui.
Accentul.
Era român.
Preț de o clipă, timpul păru să încremenească.
— Sunteți… din România? întrebă ea cu greu.
Voluntarul a rămas fără cuvinte.
— Da…
Lacrimile i-au umplut ochii Elenei.
După șaptesprezece ani, își rostea din nou limba maternă cu cineva venit de acasă.
În orele următoare, povestea ei a fost verificată.
O resto si pe aver rig
