Alteori, direct pe un scaun.
A privit copii care își reveneau.
Și a văzut oameni pe care nu i-a putut salva.
Fiecare pierdere o durea ca o rană.
Totuși continua.
Fiindcă nimeni altcineva nu putea face ce făcea ea.
La capătul epidemiei, satul nu mai era același.
Iar privirile oamenilor se schimbaseră.
Nu mai era străina venită din oraș.
Nu mai era femeia care încercase să fugă.
Era medicul care le salvase copiii.
Pentru întâia oară de când sosise acolo, bătrânul satului a venit la ea și i-a mulțumit.
Elena a rămas tăcută.
Încă nu îi iertase.
Poate că nu avea s-o facă niciodată.
Anii au curs în continuare.
A învățat limba locului.
A prins din mers obiceiurile.
A început să ajungă și în satele vecine.
Uneori străbătea, pe jos, ore întregi prin munți ca să ajungă la un copil bolnav.
Alteori era trezită noaptea pentru o naștere complicată.
Iarna aceea în care a salvat o femeie care pierdea mult sânge după gemeni a rămas în amintirea tuturor.
Într-o primăvară, a mers printr-o furtună violentă ca să trateze un băiețel cu o infecție gravă.
Puțin câte puțin, oamenii au început s-o privească drept una dintre ai lor.
Și totuși, în fiecare an, de ziua ei, Elena urca singură pe o colină de deasupra satului.
Se uita departe și se gândea la România.
O resto si pe aver rig
