Copilărie ruptă, legături care au rămas
Sunt 28 de ani şi am crescut într-un orfelinat. Până la opt ani învăţasem deja ce înseamnă respingerea. Am fost plasată la mai multe familii de plasament decât puteam număra; la început împachetam lucrurile cu speranţă, apoi am încetat să mai despachetez — pentru că, în cele din urmă, fiecare familie renunţa.
Unii spuneau că sunt prea tăcută. Alţii că pun prea multe întrebări. O femeie i-a spus asistentului social că sunt „prea ataşată”, de parcă dorinţa de a fi iubită ar fi fost o greşeală. Când m-au transferat din nou, nu am plâns. Am urmat personalul pe hol, cu o singură sacoşă ponosită, care conţinea tot ce aveam.
Acolo l-am cunoscut pe Noah. Avea nouă ani şi stătea într-un scaun cu rotile din cauza unei afecţiuni congenitale a coloanei. Picioarele îi erau subţiri, braţele puternice de la efortul de a se propulsa singur, iar privirea — mereu atentă. Ceilalţi copii nu ştiau cum să se poarte cu el: unii îi era teamă să greşească, alţii îl evitau. Eu nu.
O resto si pe aver rig
