Și, pe măsură ce explicația se contura, totul se lega: fragilitatea, cârligul metalic, faptul că erau păstrate laolaltă. În loc să fie „lucruri vechi”, deveneau dintr-odată o formă de limbaj — unul în care detaliul era mesajul, iar discreția era regula.
Obiectele din cutie erau, de fapt, vaze miniaturale care se prindeau discret, cu ajutorul cârligului, de buzunarul sacoului: în ele se așeza o singură floare, aleasă cu grijă, un gest mic de eleganță și atenție care spunea ceva fără să ridice vocea, iar dulapul bunicii păstra exact această încăpățânare de a nu lăsa să se piardă lucrurile mărunte.
O resto si pe aver rig
