În clipa aceea, am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. M-am clătinat ușor în mine însămi, ca și cum o parte din ceea ce crezusem despre acești zece ani se desprindea, lăsând în urmă un gol greu, dens. Nu știam ce să fac mai întâi: să respir adânc sau să ating unul dintre plicuri. Între mine și cutie se întinsese o punte subțire, făcută din toate zilele în care nu fusese rostit nimic, iar acum fiecare tăcere părea să se adune acolo, în fața mea, sub forma acestor rânduri de plicuri.
Mi-am umezit buzele, căutând un cuvânt care să nu sune prea tare pentru camera aceea. Am simțit greutatea unei întrebări care nu voia să iasă, dar trebuia rostită. M-am auzit pe mine însămi vorbind într-un șoaptă care abia a trecut de marginea buzelor.
— Ce… e asta? am șoptit.
O resto si pe aver rig
