Era imposibil să fie o greșeală.
Pe fiecare plic eram eu.
În clipa aceea, am simțit că pământul se mișcă sub mine. Tot ce crezusem despre acei ani, despre distanța lui, despre tăcerea lui, despre felul rece în care trecusem una pe lângă alta prin aceeași casă, a început să se desprindă din loc.
Nu știam ce să fac. Să respir? Să deschid un plic? Să mă ridic? Să întreb?
Între mine și cutie se întindea acum o punte fragilă, făcută din toate zilele în care nu se spusese nimic. Toate tăcerile acelea se adunaseră acolo, în fața mea, sub forma unor plicuri ordonate, fiecare purtând numele meu.
Mi-am umezit buzele și am încercat să spun ceva. Orice. Dar cuvintele păreau prea mari sau prea fragile pentru camera aceea.
În cele din urmă, am reușit doar să șoptesc:
— Ce… e asta?
Întrebarea a rămas suspendată între noi. În fața mea, cutia deschisă. Înăuntru, plicurile. Pe fiecare, numele meu scris cu aceeași grijă. În spatele meu, zece ani de tăcere pe care îi crezusem goi.
Fiul lui a inspirat adânc, ca și cum se pregătea să-mi spună ceva ce purtase prea mult timp în el.
— Tata le-a scris pentru tine, a spus încet.
Am simțit cum îmi amorțesc mâinile.
— Pentru mine?
El a dat din cap.
— Nu a știut niciodată cum să vorbească. Dar a scris. Mereu a scris.
Am privit din nou plicurile. Zeci de mărturii tăcute. Zeci de cuvinte pe care nu avusese curajul să le rostească în fața mea.
Am deschis primul plic cu degetele tremurând.
Hârtia era îngălbenită ușor, dar scrisul se păstra clar. Primele rânduri m-au lovit cu o blândețe dureroasă.
„Astăzi ai reparat perdeaua din sufragerie fără să-ți spună nimeni. Ai făcut-o în liniște, ca toate lucrurile bune pe care le faci în casa asta. Nu ți-am mulțumit. Nu știu de ce nu pot. Dar am văzut.”
Am rămas nemișcată.
O resto si pe aver rig
