Ilinca a început să spună că noua casă miroase „a iarbă și a vară”. Când a pus grinzile din lemn de salcie peste acoperiș, vântul s-a pornit din senin. A smucit crengile, a ridicat praful, a încercat să-i smulgă munca din mâini. Maria s-a urcat pe acoperiș cu picioarele goale, ca să simtă lemnul. A legat crengile cu sfoară. A pus deasupra un strat gros de brazde. Vântul a urlat. Casa a rămas. Prima brumă a venit într-o dimineață tăcută. Câmpul era alb. Aerul mușca din plămâni. În căsuța lor, soba de fontă trosnea. Fumul ieșea pe hornul scurt, drept în sus. Pereții groși țineau frigul afară. Podeaua, fiind sub nivelul pământului, păstra căldura. Geamul mic lăsa o dungă de lumină peste masă. Matei stătea pe un scăunel și își încălzea mâinile. Ilinca desena cu degetul pe peretele de lut. Maria a închis ușa din lemn și pentru prima dată după multe luni, nu i-a mai fost frică. În ianuarie, a venit viscolul. Trei zile a bătut vântul fără oprire. Zăpada a acoperit câmpia, a înghițit gardurile, a șters drumul spre sat. În a patra zi, când cerul s-a limpezit, sătenii au ieșit să vadă ce mai rămăsese. Unii se așteptau să găsească doar căruța răsturnată și urme duse de vânt. În loc de asta, au văzut un deal mic, rotunjit, din care ieșea un horn fumegând. Ușa s-a deschis. Maria a ieșit prima, cu spatele drept.
O resto si pe aver rig
