În zilele bune, își amintește să iasă din casă mai devreme, să-și potrivească pașii cu ritmul orașului și să asculte foșnetul discret al propriei speranțe. În zilele grele, își acordă răgaz fără explicații. Între ele, caută un echilibru în care liniștea nu e zid, ci sprijin, iar singurătatea devine, treptat, un loc de plecare, nu de staționare.
O resto si pe aver rig
