Următorul pas este mai ciudat: te obișnuiești. La început doare, apoi devine rutină. Nimeni nu critică, nimeni nu cere, nimeni nu întârzie. Pare confort. Doar că, pe nesimțite, se sting schimburile vii, dispar zâmbetele neașteptate, iar impulsul de a povesti se tocește. Iar atunci apare un adevăr discret: confortul nu înseamnă mereu fericire.
Pe scurt, când o femeie trece de 50 de ani și rămâne mult timp fără o relație, prioritățile tind să se mute spre sine, iar un amestec de vină și teamă revine zi de zi. Singurătatea devine familiară până la punctul în care poate estompa pofta de nou. De aici începe exercițiul atent al reapropierii: pași mici către oameni, conversații reale, încredere reînvățată, cu viitorul primit nu din spaima de a fi singură, ci dintr-o alegere sinceră. Întrebarea rămâne deschisă, normală, firesc de personală: poți să te îndrăgostești după 50?
O resto si pe aver rig
